Invingator la puncte puncte…

Pentru fiecare dintre noi exista o varsta la care invatam sa mergem, o varsta la care invatam sa vorbim si una la care invatam sa scriem. Cand credeam ca nu mai e nimic de invatat si constatam cu oarecare mirare ca viata stagneaza din punctul asta de vedere, am inceput sa invat din nou. Am inceput sa invat sa pierd…

Un princpiu care mi-a trecut pe la ureche inca din frageda copilarie si pe care l-am urmat oarecum natural, fara sa-mi propun sa ii respect litera cu strictete, spunea: “gaseste calea de mijloc in tot ceea ce faci”. Aceasta idee te fereste sa transformi situatiile de orice natura in “lupte” si implicit, te fereste sa te integrezi in multimea “pierzatorilor” sau a “castigatorilor”. Dar se pare ca nu se poate aplica pana la sfarsitul zilelor (cel putin, eu nu am reusit) si… la un moment dat, mai devreme sau mai tarziu, trebuie sa te consideri si invins.

Fie ca poti da vina pe ceva sau pe cineva, ca nu ai fost lasat sa lupti sau ca ti-ai pierdut motivatia, micul tau razboi personal cu o faptura, cu mai multe, cu intreaga lume, cu niste idei sau cu niste sentimente, se va incheia la un moment dat si vei realiza ca ai pierdut. Nu iti poti explica ce anume ai pierdut, de ce ai pierdut, de ce nu mai poti lupta, ce ai fi putut castiga sau mai exact de ce anume ai ajuns parte beligeranta, dar totusi senzatia ca te intorci acasa “pe scut” te insoteste.

Sentimentul nu este stringent, poate nici prea suparator. Este doar ceva nou… sunt primii pasi pe care ii faci in aceeasi lume, pe acelasi pamant, cu aceleasi picioare dar parca nu mai este la fel. Lumea te priveste parca altfel dar doar pentru ca si tu la randul tau o privesti diferit, prin alti ochi. Ai acumulat o experienta de viata, una de care te puteai lipsi daca ai fi putut sa alegi, dar de data asta ea te-a ales pe tine.

Din fericire adaptabilitatea este una dintre caracteristicile materiei vii (fie ea cenusie sau nu) asa ca luptele pierdute nu sunt fatale, selectia naturala nestiind despre astfel de conflagratii. Astfel, nu iti ramane decat sa te obisnuiesti cu noua stare de fapt, sa privesti spre urmatoarele razboaie de evitat si sa incerci ca la sfarsit… sa fii declarat… invingator la puncte…

Votati Cuza!

Ma deranjeaza ca lumea nu voteaza. Ma urasc pe mine pentru asta. Am incercat eterna varianta cu votul nul, dar parca nu imi da mana sa pun stampila pe UNUL dintre candidati, cum sa pun pe 2?

Stiu ca votul nu este o datorie civica asa cum unii vor sa credem ci este un drept. Dar eu unul ma simt dator fata de oamenii care au murit la Revolutie, printre altele, pentru dreptul la vot. Desi cred ca daca ar mai fi acum printre noi, ne-ar intelege de ce nu mergem sa-l exercitam.

In tara noastra votul este un lucru compromis. In timpul vietii mele a fost ceva cu totul inutil si la fiecare dintre tururile de scrutin trebuia sa alegem intre “raul cel mai mare” si “raul monstruos”. Inainte, era doar raul monstruos. Deci efectiv cred ca ar trebui ca presedintele, primarul, parlamentul, rezultatul referendumului sa fie desemnat prin tragere la sorti la fel de masluita ca si alegerile in sine. Ar costa mai putin, ar fi mai putin dureros si macar am putea sa ne multumim cu dulcea resemnare ca nu am avut ce face.

Zilele trecute mi-a venit totusi in minte un vot despre care mi s-a spus ca a insemnat ceva pentru tarisoara noastra. Ma refer la dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza care a insemnat un pas decisiv spre o unificare de care ne bucuram, intr-o oarecare masura, si in zilele noastre.

Asa ca, in spiritul acestui vot, o sa merg si eu sa-mi exprim optiunea. O sa il votez pe Cuza (nu, nu candideaza Constantinescu din nou). Democratie prost inteleasa? Cred ca e mai putin prost inteleasa decat la multi (toti) dintre candidati. O gluma proasta pe banii publici? Poate, dar insignifianta fata de eterna gluma trista pe banii si, mai ales, nervii publici pe care o va pune in scena “viitorul presedinte ales”.

O sa-mi scriu varianta mea (e perfect legal) si o sa pun stampila pe o personalitate adevarata. M-am saturat sa aleg intre 12 rele. Asa ca… cele rele sa se spele! Iar voturile bune sa se adune (din pacate la sectiunea voturi nule).

Votati Cuza!

De iubire

Un subiect prezent in vietile fiecaruia (in masuri diferite) dar despre care nimeni nu vorbeste, cel putin nu cat ar trebui.

Reticenta in a scrie despre ea am simtit-o si eu dar din cu totul alte motive decat cele obisnuite: teama de perceptia celorlalti, neincrederea in propriile sentimente, frica de o eventuala sinucidere din punct de vedere social. Mie mi-a fost teama de imensitatea insemnatatii cuvantului si ma gandeam ca trebuie sa fii prost sau inconstient sa deschizi un astfel de subiect care te poate zdrobi prin greutatea lui. Nu stiu in care dintre categorii m-am hotarat ca ma incadrez, cert este ca am gasit de cuviinta sa abordez, in mici fragmente iubirea. Mici fragmente de infinit…

Iubirea este singura sursa inepuizabila si neconditionata pentru fericire. Pe mine in cele mai negre perioade ale vietii, descoperirea de noi surse de iubire m-a salvat. Am ajuns sa am o adevarata colectie de lucruri pe care le iubesc aproape la fel de mult, dar foarte diferit. De la sporturi la carti, la imagini, persoane, echipe, pasaje din arii si multe multe altele…

In lumea mea ideala, fiecare ar trebuie sa faca la fel, sa ne umplem albumele cu lucruri “de iubit” si sa putem face schimburi intre noi daca avem “dubluri”. Transformandu-ne sufletele in astfel de albume, nu numai ca ne-ar ajuta sa ne impartasim bucuriile celorlalti dar cred ca ar avea, in primul rand, meritul de a ne arata cat de multe lucruri demne de iubire exista si pe cat de putine le bagam in seama sau in suflet.

Eu am multe spatii goale, vreau sa mai iubesc

Teoria conspiratiei

Nu ma pricep la “Teoria conspiratiei” si nu am dat niciodata 5 minute din timpul meu nepretios pentru a afla ce este cu ea, cat este de tenebroasa si cat de intinse sunt tentacululele organizatiilor secrete vinovate de toate relele din lumea asta. Dar mereu m-a fascinat felul in care aceasta teorie actioneaza asupra mintilor umane.

In primul rand, este absolut uluitor cum separa societatea in “cei care cred” si “cei care nu cred” asemeni lui Moise care “despartea marea Rosie” (de fapt a fost vorba de o sincronizare buna cu mareea si a fost sustinut la propriu si la figurat de bariera de corali de sub luciul apei). Si mai mult decat ca ii separa pe oameni, aceasta idee ii si prinde iremediabil si, pe alocuri, ii si invrajbeste.

Teoria Consipratiei este mai mult decat o idee, o farsa sau un adevar suprem. E un fel de a gandi. De ce au nevoie oamenii din toata lumea sa isi creeze un sistem de idei care sa le explice lucruile care se intampla in jurul lor? De ce vor sa plece de la niste lucruri izolate si sa le lege intr-o retea care sa ii inspaimante mai tare? De ce isi fac singuri modele de care sa se teama?

Un raspuns evident ar fi “pentru ca si-au pierdut increderea in Dumnezeu”. Prefer sa nu discut despre asta.

Raspunsul celalalt ar fi “pentru ca si-au pierdut increderea in propriile forte si in judecata proprie”. Societatea este construita in asa fel incat ideile sa fie in mana unui grup restrans de oameni. Asa a aparut sintagma de “formator de opinie”. Nu suntem fiecare dintre noi formatori de opinie din moment ce ne putem FORMA o OPINIE? Fiecare dintre noi crede in sinea lui ceva. De la cel dezinteresat pana la cel neinstruit, fiecare isi formeaza o perceptie a lucrurilor care se petrec in jur. Nu ne lipseste fiecaruia decat un pic de incredere in fortele proprii, un pic de ratiune si multa simtire.

Teoria are priza la multime in primul rand pentru ca este obscura, pentru ca nimeni nu vorbeste desprea ea. Unii zic pentru ca e strict secreta, ceilalti probabil considera ca din moment ce nu exista, nu starneste polemici.

Cum ar fi daca o persoana cu multi ochi atintiti asupra ei, Barack Hussein Obama II (ca tot a primit premiul Nobel pentru ca are marele merit de a fi negru), ar aparea si ar vorbi desprea ea? Eu cred ca ar aparea in secunda urmatoare o teorie alternativa. Mai oculta, mai obscura si mai atractiva pentru cei slabi de inger.

Teoria conspiratiei in care cred eu este ca “atunci cand iti doresti ceva cu adevarat, Universul conspira la realizarea doritelor tale”.

Cuvant de inceput:sfarsitul

Gata.

S-a terminat asteptarea si cautarea de idei pentru un blog, de concepte si formate. Nu ca as fi gasit unele, dar pur si simplu m-am oprit din cautat. Nu am mai putut sa stau fara sa scriu.

Nu mai astept o idee geniala pentru un blog care sa schimbe lumea, pur si simplu scriu. Scriu pentru mine iar cei care citesc ma pot vedea pe mine scriind, si rodul acestui frumos exercitiu de imaginatie.

Esta asta un prim pas in a renunta la visul de a avea o lume mai buna? Poate, dar sper sa nu. Cred ca este un pas inainte pentru ca trebuie sa ne simtim mai bine in lumea asta imperfecta, iar lumea sa tina pasul cu noi si sa se schimbe la randul ei in bine.

Intrebari ca “de ce sa imi fac blog?” sau “ce o sa scriu pe blog” m-au tinut pe loc pana acum. Dar acum a venit sfarsitul. Mi-am facut blog pentru ca pot si o sa scriu pe el ce o sa vreau. Utilitatea si-o va dovedi pentru ca ma va face sa ma simt mai bine scriind. Bucuria va fi multiplicata cu fiecare dintre persoanele carora postarile mele le vor starni o un zambet, o intrebare sau chiar o dilema.

Tema centrala a acestui blog este critica. Simtul critic este ceea ce ne deosebeste de celelalte animale. Ne-am face viata mult mai usoara daca nu am lua lucrurile de-a gata si le-am privi cu ochiul critic inainte. Una dintre primele dati cand mi-am pus intrebari a fost cand am auzit sintagma “crede si nu cerceta”. De ce sa cred? De ce sa nu cercetez? Ce-o sa se intample daca cercetez? Etc. Si intrebarile astea au dus la altele si tot asa pana in zilele noastre cand o sa ajung cercetator (cred, sper) si o sa pot cerceta cu acte in regula.

Daca ar fi sa indemn la ceva ar fi, fara indoiala, sa indemn la indoiala, la intrebari, la scrutari critice. Sa ne intreb fiecare pe noi insine cate ceva, sa vedem ce iese si cum ne va afecta asta viata. Intre doua ore de curs, intre doua statii de autobuz, de metrou, de lift putem sa ne punem o intrebare. Raspunsurile… ne vor lua vieti intregi sa le gasim…

 

Deja ma simt mai bine si inca n-am inceput sa ma descarc prin scris.